- Copii, la mijlocul lunii noiembrie vom participa la un turneu de baby-baschet la Bistrița. Copiii, cu vârsta de opt și nouă ani vor forma echipa “Tom”, iar cei de șase, șapte și de opt ani începători, vor fi echipa “Jerry”. Vom pleca sâmbătă dimineața devreme cu autocarul și vom juca toată ziua de sâmbătă și duminică la o sală din orașul Bistrița, vom juca probabil trei meciuri. Echipele din Cluj și Bistrița similare cu a noastră, ne vor fi oponenți în meciuri. Toată lumea are echipamentele albastre?
Aseară, când am început să explic copiilor despre plecarea la turneu, o liniște absolut nouă s-a așternut în cercul din mijlocul terenului, acolo unde ne strângem înainte de fiecare antrenament, în cercul simbolic unde nimeni nu ne poate atinge, unde echipa comunică în siguranță, în spațiul în care copiii toți sunt egali în drepturi cu antrenorul, acolo unde vibrațiile se armonizează în aceiași modulație și toate sufletele noastre se adună în comuniune. Mai există și un alt „loc fericit”, acela de la aruncări libere, ăluia îi spunem așa căci acolo, înainte de importantele aruncări la coș dictate de către arbitru, se întâmplă ceva magic, simultan o inspirație amplă și o expirație profunda, o concentrare mare și o completă relaxare în același timp, mâna rămâne întinsă, toți colegii sunt alături în încredere față de cel care aruncă și…mâna rămâne întinsă după aruncarea la coș, se respectă regula picioarelor, distanța dintre picioare va fi egală cu lățimea umerilor, pentru cei dreptaci, jumătate de talpă a piciorului drept mai în față de stângul, la cei care aruncă cu mâna stângă la coș, totul se inversează în oglindă, stângul e mai în față, dar în rest totul rămâne identic valabil. Locul fericit e locul unde ești complet singur, dar împreună cu echipa ta. Locul fericit e acel loc unde ești singur dar și cu echipa ta, alături. Doamne ce frumos ar fi ca și în viață, oamenii să fie permanent în locuri fericite, alături de familiile lor, echipele de suflet, de prieteni. Nu la cimitir, desigur.
Cum ziceam, toți copii m-au fixat ca niciodată, cuminți, așteptători, fără a ciripi între ei ca altă dată, nu a fost nici măcar nevoie sa zic:
- Atenție, copii!
Chiar și Victoraș cel jucăuș, cel care mai trage câte un picior sau două vreunuia din jur dintr-o jucăușă răzbunare de moment, legată de teritoriu sau mai știu eu față de ce lucru aparent extrem de important, clipea ochișorii lui sinceri într-o privire limpede, spre antrenor. Măi, măi, nu-mi puteam stăpâni un zâmbet de satisfacție sinceră, chiar dacă liniștea era ciudată, nefirească, încă nu știam motivul ei, dar bănuiam cumva că e legată în mod direct de anunțul meu.
- Vom locui la un internat și vom mânca la cantină, la „împinge tava”, ne vom deplasa cu autocarul închiriat la meciuri. Știu că asta e ceva nou pentru unii dintre voi, cunosc faptul că niciunul dintre voi nu prea a stat fără tata sau mama o noapte întreagă, niciunul poate încă nu a participat la un concurs de asemenea nivel vreodată, dar am încredere că vă veți descurca bine, eu, antrenorul voi fi lângă voi, în meciurile jucate sau în tot timpul deplasării și a călătoriei. S-a înțeles?!
- Daaaaaaaaaaaa, Mihai, Mihaiiiiii, toți copii aproape erau cu mâna sus, implorând șansa să vorbească, hîîîîîî, eu….eu…
Aleg la întâmplare unul și îi fac semn cu capul că poate pune întrebarea:
- Tocmai ai zis că mergem fără părinți? Și …și….stăm peste noapte acolo?
- Da, exact asta am zis.
După un moment de prelucrare a datelor în computerul personal, Gabi blondul, luă aer adânc în plămâni și tot ce putu exclama, într-o surpriză complet sinceră și nedisimulată a fost:
- Eeeeeeeeeeeeeeeeeee, iupiiiiiiiiii ! Toți în cor. Mai erau totuși încă doi, trei care încă prelucrau vestea surpriză, am observat asta cu coada ochiului, e adevărat.
Oricum, surpriza veștii era molipsitoare și întreaga echipă părea sub imperiul acesteia, iar cei câțiva ceilalți membrii mai ezitanți, păreau că sunt pe cale să fie convinși și ei. Ce mai, copiii dădeau impresia că toți vor să participe la aventură.
- Puneți mingile jos, în locul din spatele panoului și poftiți la linie, începem antrenamentul cu școala alergării. Aveți zece….nouă…opt, am început să număr pentru a-i zori să se deplaseze spre locul indicat, șapte….șase…cinci…, copiii s-au năpustit spre locul indicat, chiar și Radu cel cu ochii lui ca doi nasturi negri, veșnic în mișcare, cel care de obicei mai arunca la coș chiar și după fluierul meu sau după indicațiile mele precise și ferme, s-a deplasat și el în fugă și a început să-i zorească pe cei care strângea mingile în coșul din spatele panoului mare.
Toți erau nefiresc de cuminți și ciudat de ascultători și docili. Pffff, eram complet stupefiat, dar și amuzat totodată în gândul meu.
- După încălzire vom face niște sprinturi iar după aceea vom exersa aruncările din locul fericit.
- Eeeeeee!!! Super!!!! Veni răspunsul sonor al copiilor.
- Mihai, vreau să zic ceva. Radu era tot cu mâna pe sus, țopăia ca precum o minge săltăreață.
- Spune Radule!
- La școală ne-a întrebat învățătoarea ceva, Mihai, ne-a întrebat unde suntem cei mai fericiți? Da io le-am zis unde. Le-am zis că la aruncări libere, la „locul fericit” suntem cei mai fericiți, așa precum ne-ai zis tu.

Iar după ce am înțeles măreția rostirii copilului, am rămas și eu pe gânduri și mormăiam repetativ în barbă cu senzația vagă dar totuși substanțială că tocmai am vorbit cu mine însumi, cu sufletul meu.
“Locul fericit e locul acela de la aruncări libere la coș. Sau viață. Acolo ești singur, dar și cu întreaga ta echipă de prieteni.”


Coachzen
30.10.2014