în saboții mei de lemn crescuse un răsad de pom/ copilărisem în livada cu vișini și nu voiam să mă plâng nimănui că am numele prea lung/ credeam că pentru cei care nu se mint nici pe sine cortina nu cade/ credeam că viața e o fereastră fără păsări lună sau soare/ o fereastră întrutotul deschisă

primăvara îmi ascund părul sub basca croșetată/ e o primăvară cu urzici încă moi cu frunzele de vișin cât degetul mic cu farfuria cu dulceață așezată pe abecedarul îmbrăcat în hârtie mov/ cu etichetele lipite drept și numele scris de alții

mă plimb singură pe strada cu piatră cubică / apoi vin femeile acelea în uniformă cu saboți de plastic în picioare și bocăne pe tavanul camerei mele până mă ia leșinul/ șed într-un fotoliu capitonat mă scufund și văd cum mâna cuiva scrie pe tablă un cuvânt/ mă gândesc că universul tot este acel cuvânt / plâng fiindcă sunt precum miezul amar din sâmburele vișinei și oamenii mă alungă

pe maidanul cu noroi sau pe balta unde tatăl meu pescuia țipari și mătasea broaștei
prin muzeul de istorie naturală sau umană
unde visam ceva adevărat

de atunci ochii mei au crescut prea mult/ sunt mai mari decât capetele oamenilor/ decât umbra celui mai înalt om la asfințit/ mă tem să nu orbesc/ trag cu praștia în ochii mei de goliat/ eu însămi plâng și tot eu lovesc din inimă