„Þine-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”


Plecat-am de-acasă, departe-n surghiun,
Departe de-o lume căzută-n păcat,
O lume-n credință că hrana-i în tun,
Plecat-am să mor, să mor împăcat.

Mă prind și mă cațăr spre vârful spinos
Și pare că-n cale-mi se pune-o nălucă,
Burboane-s pe tâmple, iar drumul tăios
Mă-nalță haotic, mă-mpinge în stâncă.

Mă târâi spre creste pe drumul de cruci
Și-un urlet mă prinde în gheare, de frunte,
Și-n juru-mi s-adună grămezi de năluci,
Și-un fulger s-aruncă cu focuri în munte:

– Lăsați-mă liber pe drumul știut,
Pieriți în adâncuri stihii de departe!
Lăsați-mi destinul ființei din lut
S-ajungă spre vârfuri, nu-n grote deșarte!

Nu-mi țineți în cale, că-n moarte-s avânt
Și-s clipe puține, în viața-mi târzie,
Mă vând ție demon și fac legământ
Cum Faust făcut-a, cu viața-i pustie.

Îți las spre adâncuri doar mintea zălog
Să-mi fie în focuri, veșmânt de durere,
Iar vouă, înalturi, pios eu mă rog:
Primiți-mi un suflet, primiți-l să spere!

În cale-mi se sfarmă nisipuri de stânci,
Și scări mă-nfășoară spre-naltele locuri,
În juru-mi cresc aripi, nălucile-s brânci,
Și-n urmă cenușa s-aruncă pe focuri.

Dar clipa s-oprește și simt cum fiori
S-adună în suflet și pleacă în fugă
Spre cerul ce-nvie sub tâmple de sori,
Și viața-mi se stinge c-o ultimă rugă:

– Tu, minte, mă iartă, de sclavă-o să fii
Departe-n adâncuri, în focul cel veșnic,
Dar lasă un suflet, plecat dintre vii
Să zburde spre vârfuri, să fie puternic.

Să zboare prin ‘nalturi, prin mreje de nori,
Și-n nopțile line să-l poarte și Luna
Spre bolta-nstelată, în car de fiori,
Luciri de luceferi să-l legene-ntruna.

Tu, minte, mă iartă, și grabnic îți jur
Că haosul mumă de-o fi să mă-nvie,
Te-oi ține la pieptu-mi, fără înconjur,
Fie într-o humă, fie-n reverie.

Și de n-o să fie un alt început,
De lutu-o să piară fărâme-n pustie,
Știu că prin păcate, plătit-am tribut
Să-ți urmez adâncul pentru veșnicie.

Emil Dănuț Gabăr
Tromsø, 12 august 2014