I
Sufletul lui Carol, regele maghiar,
De dorinți trufașe se îmbată-amar,
Dar cea mai fatală ce-a putut să fie
E ca să supuie dalba Românie.
Exaltat de dorul care l-a răpit,
Cheamă cavalerii și-astfel le-a vorbit:
- „Viețuiește-un popol dincolo-n Carpați,
Popol de mari fapte și de rari bărbați.
Astfel cum un arbor lângă casă crește
Și, crescând, lumina soarelui oprește,
Astfel astă-dată, pe al nostru sân,
Crește și va crește popolul român.
Să surpăm stejarul într-a lui junie
Și să spargem cuibul cel de bărbăție.
Să-njugăm la carul cel triumfător
Căpitanii ageri și pe domnul lor!
Să stingem, prin lanțuri și prin împilare,
Focul său de viață, de neatârnare,
Până să roșească d-a se mai gândi
Fericit și liber pe pământ a fi!...“
Astfel zice Carol, iar maghiarii-aprinși
Jură să zdrobească șoimii cei ne-nvinși.
II
Carol intră-n țară, asuprește foarte;
Unde calcă, lasă lacrimi, doliu, moarte!
Astfel se preface cel mai mândru loc.
Unde trece, arde un torent de foc.
III
Domnul și boierii șed în lata sală -
Toți bătrâni ce poartă părul alb cu fală.
În acele timpuri un boier român
Se stima pe atâta cât era bătrân,
Căci pe cât în vârstă el înaintase
În mai multe lupte încă se-nsemnase.
Solii de la Carol dau regala carte.
Despre cele scrise domnului fac parte:
„Dacă Severinul încă nu predai
Și vasal de astăzi mie nu te dai,
Cu oștire mare voi veni la tine
Să te pui în lanțuri pentru-a ta rușine!“
Iată cum răspunde domnul generos:
- „Ce dureri apasă sufletul frumos,
Cât, uitând cu totul regală mărire,
Se coboară astfel prin a lui gândire?
Inimile zboară către bucurie,
Dar mai iute încă zboară spre mânie;
Iar cel ce domnește popoli pe pământ,
Își lumină calea numai de cuvânt.
Un domn se mărește prin înțelepciune.
Patimile-n sânu-i vin din slăbiciune!
Orice domn se află patimii robit,
L-al măririi templu nu va fi primit.
Voi lua-n vedere toate câte-mi scrie;
Pân-atunci, voi mergeți, fiți-mi oaspeți mie,
În repaos fraged inimile dați
Și cât viața-i tristă, de puteți, uitați!“
IV
Cum se face noapte, domnul în tăcere
Cheamă cavalerii și consiliu cere:
- „Voi, boieri de țară! Ce vom face oare
Să nu pierdem pacea binefăcătoare?
Carol, sub pretexte, fără de cuvânt,
Cată să robească ăst frumos pământ!“
Unul dintre dânșii și acel mai june
Cu mărinimie aste vorbe spune:
- „Doamne! Două chipuri, două drumuri sânt...
Amândouă rele pentru-acest pământ...
Unul este lupta, pierdere făloasă;
Celalt este pacea, viață rușinoasă!
Însă pentru mine, d-ar fi să doresc,
AÈ™ alege chipul cel mai vitejesc,
Căci mai dulce-mi pare moartea cu mărire
Decât cu rușine trista viețuire!“
- „Ale tale vorbe, Basarab a zis,
Îmi îmbată dulce sufletul închis.
Ele mă răsfață ca visări plăcute
De copilărie, de mulți ani pierdute,
Pe atunci când viața luce fără nor,
Ochiul fără lacrimi, gândul fără dor!
Zici că să ne batem, să pierim cu fală?
Oh! Vedeți ce dulce sufletul se-nșală!
Celor slabi în lume dat-a Dumnezeu
Mintea să se lupte cu tiranul rău.
Oastea ne lipsește și ne vor supune...
Să batem tiranii prin înțelepciune!
Să le dam ce cere, dar p-al lor cuvânt
C-or ieși îndată din acest pământ...
Mai târziu, cu timpul, oști mai mari vom strânge
Și-al lor jug cu fală și folos vom frânge!“
Astfel le vorbește domnul cel mintos.
Cei mai mulți suscris-au actul rușinos.
V
Ana, jună doamnă, printre dânșii vine,
Ca dorința dulce printre vise line.
Ea desface vălu-i: raze de mândrețe,
Prin flori de junie, îi lucesc pe fețe.
Căutatu-i dulce, dar umbrit de dor
Ca un foc de soare o vedem prin nor.
Zeul ce inspiră frageda junie
Cu frumoase gânduri de mărinimie,
Varsă-n fața-i dulce foc dumnezeiesc,
Iar în vorbă-i grații ce pe toți răpesc.
Iată cum vorbește: - „Mâna voastră scrie
Pentru țara voastră moarte și robie.
Însă mâna voastră nu s-a veștejit,
Inimile-n lacrimi nu vi s-au topit!
Nu! Căci peste toate mintea omenească
În faptele noastre trebui să domnească!
Dar sub vorba mintei, mândre domnitor,
Oamenii îmbracă slăbiciuinea lor!
Doamne! Voi, mai-marii capi ai țării noastre!
Căutați în fundul inimilor voastre
Cugetări și lacrimi pentru-acest pământ
Ca flori rătăcite pe un vechi mormânt!
Rupeți legătura care ne supune
Și prepară țării ani d-amărăciune.“
Zice. Două lacrimi genele-i stropesc
Și ca roua lină p-al ei chip lucesc.
Sub aceste vorbe cu care-i răspunde,
Bucuria-i dulce domnul îi ascunde:
- „Tu, ce jos în lume fraged am iubit,
Suflete prea gingaÈ™, mie prea dorit,
O, femeie rară! Dulcea ursitoare
Nu ți-a dat în parte griji apăsătoare,
Ci prin frumusețe și-ani desfătători,
Lacrimile noastre să le schimbi în flori.
Lasă-ne dar nouă grijile străine
Și petrece-n casă zile dulci și line!“
Timpuri de virtute și de fapte mari!
Suflete străbune, nobile și rari!
Ați trecut ca frunza ce de vânt răpită,
Lângă tristul arbor cade veștejită.
Dar stejarul mândru încă se-nvelește
Cu cununa-i verde care ne răpește.
Iar tu, Românie, totul ce dorești,
Tot ce perzi odată, nu mai dobândești!
Să cătăm în noaptea timpurilor stinse
Faptele sublime, numele ne-nvinse!
Căci tot ce mai poate, sub al nostru dor,
Să ne mai consoale, e lumina lor.
Astfel sub povara vârstei ce-l zdrobește,
Cu trecutu-i dulce, cel bătrân trăiește,
Și încins în lanțuri, robul cel străin
Anii libertății cântă dulce, lin.
VI
Într-o sală mare, cu lumini puține,
Intră căpitanii, nobilă junime.
Nu sunt de părerea sfatului domnesc:
Actul de-nchinare îl disprețuiesc.
Vor ca să lovească armia maghiară
Și să spele pata ce-ar pica pe țară.
La lumini de candeli ce se-ngân ușor,
Ana-doamna vine în mijlocul lor.
Ochii săi se lasă peste adunare,
Străbătuți de dalbă, nobilă-nfocare.
Păru-i spice d-aur din togă scăpând,
Sânu-i alb ca crinul îi sărută blând.
Generoasa doamnă astfel le vorbește:
- „Știți că totd-auna, cela ce domnește
Are mari răspunderi, mari împiedicări,
Și-n înțelepciune cată cugetări.
Domnu-nchină țara ca s-o mântuiască
D-armia străină ce va s-o robească.
Așteptând să vie timpul priicios.
Astfel, prin furtună un pilot mintos
Strânge pretutindeni vălurile sale
Și cu vijelia merge p-a lui cale.
Însă numai domnul e răspunzător
La străini de faptă-i; nu al său popor.
Să spălăm noi hula ce ne-apasă foarte,
Printr-o generoasă și frumoasă moarte!
Să lovim străinii, prin strâmtori adânci!...
Să-mbătăm de sânge vulturii din stânci!“
Astfel zice doamna. Căpitanii vor
Și toți jur să moară pentru țara lor.
VII
Oștile maghiare țara părăsesc.
Dar ieșind, pe cale pradă și robesc.
Prada și robia nu sunt rănitoare
Ca aceste vorbe crude, râzătoare:
„O, români, ascundeți armele-ostășești
Și-mbrăcați d-acuma rochii femeiești!
Ca acel ce vine să vă războiască,
A vă cere-n luptă, să nu se josească!“
VIII
Dar a lor trufie repede-a pierit.
Printre stânci românii, iată-i, au sosit!...
Săgețile pleacă, aerul străbate,
P-armia străină râură turbate...
Soarele pălește... Gemete adânci,
Surde, ne-nțelese trec din stânci în stânci.
Coiful se despică; inima slăbește;
Pe hârcile goale, sabia lovește;
Sângele se varsă pe sânge-nchegat...
Sufletele zboară... Cerul s-a-nnorat.
Caii nechezează și turbează foarte;
Oamenii se-mbată de sânge și moarte.
Mulți s-apuc la luptă și-n turbarea lor,
C-unghii și cu gura se fărâm, s-omor.
Astfel cum s-arată după vijelie
Arbori, flori și ierburi rupte pe câmpie,
Arme și cadaveri d-oameni și de cai,
În grămezi ici-colo stau zăcând pe plai.
Carol schimbă portu-i... Scapă cu rușine;
Dar puțini îl urmă, puțini fug cu sine.
Multe zile râul sânge-a revărsat
Și-ale lor cadavre le-au împrăștiat.
Multe nopți vulturul ce pe stâncă plânge,
S-a hrănit cu carne, s-a-mbătat de sânge!
Până-n timpii noștri, coifuri ostășești,
Paloșe și pinteni, prin stânci mai găsești.
IX
P-o măgură verde muzicile sună,
Căpitanii tineri cu respect s-adună
Lângă căpitanul june, înfocat,
Ce-ntr-această luptă mândru-a comandat.
Căpitanu-aruncă coifu-apăsător:
Părul p-al său umăr cade râzător.