nu nu m-ascund deloc
nici după ușă
nici înapoia gândului tău
stau cu fereastra deschisă
și îndepărtez din aer literele
care m-au durut
când rănile se albesc
desenez gânduri până se face liniște
peste zăpada care a îngropat cuvintele
sub această groasă tăcere
găvanele cerului se închid
iarba nu capătă culoarea albastră
indiferența-ți stagnată pe buze
intră și atunci te simți golit
ca o femeie ce-și alăptează pruncul
din propriu-i suflet
prematur privesc dincolo de porți
silabe născocesc incantații
dezgheață miros de primăvară
iar din rădăcini cresc îngeri ai pământului
sublimați în litere
fâlfâind pe aripi cuvinte
care odată-mi vorbeau de tine