Luminile se-mpreunau, se fâțâiau
în linii, păsări, clipoceau
lung, apăsate ca pe
clapele de pian.
Era ușor d'imaginat,
căci Debussy cânta în locul lor,
aprins în reverii și
prins în radio.
Iar noi ne învârteam
ca doi mesteceni, mestecam,
copii veșnic infometați fiind,
prezentul;
tu mi-l scupai în gât,
iar eu nu-i agățam decât
întregul
printre crengi,
sorbindu-ți constelațiile din ochi,
adulmecându-le,
roind
în jurul tău
ca o planetă.
Chiar crezi că cresc mesteceni din capotă,
ei ca noi?
Crezi că se uită cu ochi largi și moi
și ei la stele
și-și spun cum îți spuneam eu ție:
„Aia mai albă parcă-i aluniÈ›a gurii mele“,
„Daca gura ți-e lună, răspundeai,
„atunci È›i-e steau'-alună, fie.“
Te mângâiam prin tremur și-ți vorbeam
despre cum trebuie să luăm în seamă
și pe-ăla cel mai mic din galaxie,
„Dar steaua ce-mi arăți e mare...“
„Esti sigur?“
Nu te așteptai
să te lovesc c-o întrebare
așa de-absurdă, îmi zâmbeai
iar eu tăceam,
încrezătoare.