ÃŽn camera de trei pe patru
Stă poetul necăjit,
Îl frământă gândul aspru
De trăiește sau de-a murit.

Strânge-al lui condei în mână
Și-adună gândurile-și greu,
În mult prea slaba lui lumină
Își scrie versul mai mereu.

Pe-o coală albă de hârtie
Ce stă pe masa scrijelită,
Așterne vise-n armonie
Ce-i dau o aură divină.

Mai cată cu privirea-n colțuri
Și nu zărește nicio floare,
Îi fac pereții mucigaiuri
Și schimbă a camerei culoare.

Pe masă-s scrijelite inimi
Sunt semne-n gest copilăresc;
În inimă sunt numai patimi
Dar nicio urmă de regret.

ÃŽn camera de doi pe doi
Se zbat dorințele prea aspru,
Dar sunt pereții mult prea goi
ÃŽn camera de trei pe patru!