când plouă
mă strecor tiptil în mine
și trag cu urechea
învăț să trăiesc ca odată demult
când nu cunoșteam cuvintele
doar le simțeam
așa cum simți o poartă închizându-se
în urma sau în fața ta
fereastre ascunse în pântecele grotei
gustul pânzei de păianjen amestecată
în trupul propriei angoase
un Dumnezeu întrebând de tine
acum când toate cuvintele sunt dezmembrate
știu că aripile sunt brațele crucii netezind rănile
rădăcinile un fel de a te sprijini spre cer
copilăria trofeul frumuseții implantate în ochii celorlalți
nu, nu am resentimente că nu am mai mult de
doi ochi
un pat cu saltea superortopedă
un mers pe frânghie
un sfert din amintirile noastre comune
o ploaie în care să mă pot strecura