N-am văzut în zidurile înălțate, templul în sine
am așteptat să pogoare duhul înțelepciunii,
ochiul cel mare, nevăzut a lui Dumnezeu,
lumina sacră ce învăluie mierea iubirii.

Peste liniștea poposită-n aerul sfânt
de unde sunetele se-ntorc din cupole-n cântec,
poruncesc mugurilor cu semnele primăverii,
să îmbrace ramurii cu ochiuri de floare.

Durerea se topește și picură într-o alinare,
fiecare om își alungă preaplinul suferinței,
suflă peste răbdare cu praful de nemoarte
ca o undă de mișcare în coama vântului.

În frunzișul somnului stă la pândă fiara
cu gheara înfiptă-n spatele somnului
ce fuge de întunericul clipei funest
spre marginile necunoscute ale zodiei.

Spaima se lovește de ochiul ferestrei
pasăre închisă, lipsită de orientare,
apoi iese prin urechea universului
uitându-și urmele neodihnei în zborul frânt.