ploua-ploua...
oracolele divagau – orologii supersonice,
furibunde, forjau în țesuturi ca niște carii
un deget uriaș desena în creștetul munților semnul.
enigma. zbaterea. agonia. focul. resuscitarea. iarăși-moartea...
și noi
pe jumătate goi, pe jumătate îngeri,
suspendați, aproape ireali
în căușul propriilor iluzii estetice, verticale până la cer și înapoi,
niște salahori ai potopului
testere ale teribilismelor naturii albe
când,
ascunși în dragostea noastră ca-ntr-o arcă,
ți-am spus:
„aici, în lemnul ăsta cu miros de lămâi o să mă ivesc cumva pe neașteptate
în singurătățile tale ample și istovite. ca o fântână. sau doar ca o femeie”
țineam într-o palmă comună teama – floare-stol irizând duminici
în camuflajul perfect ploaia nu putea decât să ne altoiască benign
câteva semințe într-o epidermă hidratată și tânără. o pădure întreagă. ce foșnet!
și ploua ploua
ursitoarele își storceau deșirate cocurile-piramidă
în albii cât oceanele
presărau descântece. boscorodeau. levitau. aruncau sorți



cum este să deschizi fereastra diminețile
să aștepți să aștepți...
deși știi sigur că toți cei care trebuiau să sosească
ajunși sunt de mult
fiecare la locul lui
cu o țigară în colțul unui surâs pietrificat,
lipind un zid abrupt peste o rană cronică...
downloadând mesaje subliminale
către cine??!! și de ce?!
cum este să ratezi traiectoria frunzei în cădere,
culoarea ei,
sentimentul galben-ruginiu,
filosofia-i vegetală despre jocul „de-a v-ați ascunselea”
atunci când chiar trebuie să pleci?!