Dacă tu m-ai iubit
și m-ai văzut citind în mijlocul patului
de ce m-ai atins cu sfială?

Între mirosul de carte și mirosul pielii tale
nu mai era nicio distincție

și nici între mâinile tale și clipoceala lopeților

încât vitrinele librăriilor, și stivele anticarilor și depozitele
subterane ale bibliotecilor au devenit un fel de a te menține în viață,
de a nu te uita prea curând.


Tu priveai către sine, purtată de ape, când m-ai atins
cu părul ud și încercai să-l desfaci
așa cum se desface cu grijă o dragoste moartă
și i se mângâie albaștri
și negri genunchii.

Mai mult decât sinele este omul, șopteau apele în mijlocul patului,
mai mult decât moartea.
Albastru era părul tău, ca liniștea curgătoare.

Dar cine iubește, e și el om: nu aude, nu vede, nu știe.