Cerul s-aruncă pe focuri departe,
Și găuri de ciuturi s-afund în nămol,
Se stinge pădurea, copacii-s pe moarte,
Și-o pasăre neagră țâșnește în gol.

Și plec în adâncuri spre-ascunsele locuri,
Și pașii mă poartă încet și greoi,
În juru-mi s-adună cumplitele smoguri,
Și valuri mă poartă urlate de ploi.

M-afund spre adâncuri să-mi caut ființa,
Dar oare vreo poartă ascunsă-n zăvor,
Va ști să se rupă, să-mi lase dorința
Să-și ducă povara în visuri ce mor?

Va ști să-mi arate în veșnice focuri
Cum zace destinul, ascuns, pustiit,
Că somnu-i pedeapsa înaltelor locuri,
Că lanțuri i-s straie în joc infinit?

Și-o umbră ciudată țâșnește din valuri
Și-n cale-mi s-adună cu aripi fierbinți,
Se-nalță, semeață, în negrele voaluri
Și-ntinde din coasa-i un braț din arginți:

– Urmează-mă-n noapte, departe-n abisuri
Să-ți fiu călăuză, spre-adâncul mister,
Privește în urmă cum visuri și visuri
ÃŽÈ›i pleacă grăbite spre ‘nalturi de cer!

– O, tu, neființă, mă-nvălui în smârcuri
Și vrei un Virgiliu să-mi fii în Infern?
Dar singur vreau taina, departe-n adâncuri,
S-o-nțeleg și s-o știu în sensu-i etern!

Arată-mi doar calea ascunselor locuri
Și-nchide în urmă-mi eternele porți,
Captivă lăsa-voi acolo în focuri,
O minte ce cată să fugă de sorți.

Adâncul se umflă și cască o gură,
Și umbre ciudate întruna tot curg,
Mă-nșfacă, m-afundă în pâlnii de ură,
Și-un gând mă-nfioară: – Există Demiurg?

Iar mintea-mi rămâne fărâmă, pustie,
Și arde, și arde adânc în Infern,
Și poarta se-nchide și nimeni n-o știe,
Iar taina-i în Moarte în sensu-i etern.

Dan Gabăr
Shamkir, 29 mai 2016