stăteau în balans uneltele de răscolit amintirile
lăzi răsturnate, aluzii
cotloane rezemate de-un ochi neînsemnat
pipăind sufletul în mod miraculos
adulmecând pe lângă ziduri porțile
nopțile, sentimentele nevinovate

erai tu și legănatul ușor al unui arcuș de vioară
tremurul unui surâs nevinovat
atârnat de o fotografie din tinerețe
un mecanism sacru într-o ipostază târzie
lovind planetele așezate rotund
pe o scară cu manșetele rupte
un etu cu lumina acestei renașteri

uneori, te confundam cu un câine tăcut
desenat cu o pată de pic
pe un pupitru vechi de școală
în infinitul slovelor caste
alteori, cu fuga turtită a imenșilor poli din realitate
fluvii de măști risipite cu degete lungi
o voltă de flăcări albastre

te priveam potrivind runele unui câmp
mobilat cu flori de argint și fluturi de bronz
un fel de șablon, o poveste a primului flirt
un nume iubit, un răvaș modulat
într-o liniște desăvârșită, nearsă…

se prelungesc clipele în contemplare
la atingerea rădăcinii părului alb
răsucind pe călcâie zâmbetul cald tremurat
mirosul plăcut al cuvintelor
izgonite din cotloane de lut
rezemate de-un arcuÈ™ contestat
sufletul regăsit, galeșe întâmplări de altădată

e într-adevăr curios...

la vremea aceea
speranțele pluteau printre oameni
cu parfumul lor special
reverența unor statui
sprijinite pe două octave
de marmură oarbă
prea atentă să nu comită din nou
vreo incantație