Gândesc că a tras în dogoarea soarelui de
o cămilă schiloadă și suptă
îi înfierbânta în fiecare dimineață gâtul
cât sângele ei lipicios să-i astâmpere setea
apoi îi punea Coranul între cele două cocoașe
echilibrând-o

până la prima oază
îngenunchiau de câteva ori dupa dunga soarelui
în rugăciune

într-o zi probabil cămila n-a mai avut strop de vlagă
a pierit în furtuna de nisip
el a început o altfel de călătorie
atârnând blana ei umedă până mai jos de cot
și-n dreptul inimii Coranul

ciudată tăcere-n Univers
și el zbătâdu-se pe blana scorojită...

mi-e teamă de ziua în care
va gândi lângă fereastra mea
să-ncerce Raiul