moleșită-i grădina
lăstarii sunt goi
frunzele cad atinse de bruma târzie
toamna e-n toi și scârțâie teascu-n șurub
găleata se umple cu sângele viei
strâng gutuile soarele blând
în gustul dulce-astrigent
merele-s îmbujorate la gândul
mușcăturii de dinți
blazat nucul cu nuci aruncă-n frunzare
ochii-mi sunt prea cuminți
e și nu-i o liniște mare...

o cucuvea undeva țipă de ce
toamna îmi pare-o bătrână
ce-și face repede cruce și zvârle cu sare?