îmi așez coatele pe masă și plîng
este o curgere blîndă a lacrimilor, atît de diafană încît simt că izvorăsc
sunt șipotul mărilor

grăunță, cît de mare este numele tău!
cât de frumos te așez, pămînt din pămînt și germenul încă viu în tine
acum cînd viața mea a fost separată în frînturi de eternitate
și reunită în chipul rece al statuilor
rece și rău
totul în inversul luminii care m-a clădit
lumina care se întoarce în sine după călătorie

aici în mine era vară mare și caldă
munți de veselie și cîntec prin toate frunzele
fecioare cu haine foșnind înainte să învețe moartea pe de rost
înainte să afle că nu găsesc niciodată ceea ce caută
oglindă adevărată din oglindă adevărată
doar cioburi
lipite cu clei alb între ele pentru a se vedea clar
că Dumnezeu a greșit
și pentru a se înțelege că nu a greșit de fapt