femeile laotong știu că viața e o adiere de dor
își țin în brațe sufletul îl legănă în nopțile cu lună
picioarele lor mici răzbesc prin suferința scrisă într-un evantai
femeile știu aproape totul despre copiii lor
despre tabieturile bărbaților și despre torsul cuvintelor
când dimineața se așază între inimă și cuget
mai beau o ceașcă de ceai în iatacul înțesat cu speranțe și pânze
altfel scrierea lor respiră
ca o icoană pe care o strângi la piept până te doare
și tu mă dori când simt că anotimpul trece prin poemele mele
răzvrătindu-se din ce în ce mai tare
au ajuns târziu la mine necuvintele
cu gândul că evantaiul se va deschide într-o zi
mă agăț de umerii unui Dumnezeu blând și aștept
poemele să-și ridice silabele de pe chipul femeilor
pe care le-am iubit
fiica mea va alerga liberă
va îmblânzi caii din suflet la porțile orașului
mama țese o pânză din rugăciuni și așteaptă ora când toate ale pământului dorm
cerul iese din matcă și mâinile ei îl primesc
mama mamei mele doarme un somn cât toți anii mei
nu știu dacă e mult știu că inima ei bate înlăuntrul meu și uneori tace să-l aud pe Dumnezeu
e vremea semănatului
femeile îngroapă cuvintele și ce rămâne lasă hrană păsărilor care ciupesc zorile
scriu de parcă am adunat la râu toate durerile lor într-o albie
spăl fața femeilor mele le sărut ochii și aștept.