e totul cumva, undeva,
neîntâmplat sau în memorie,
e nevoie doar să fie adus
în prag

locuindu-mă, trebuie doar să fiu acasă
când vine să se ducă dragostea
și să cred că trecerea
e numai și numai a noastră

mi se pare adesea că sunt atât de puțin,
încât rămâne prin preajmă suficient loc
în care să se instaleze
un sens mare-mare

dar de fiecare dată
înțeleg că nu pot rămâne
prea mult timp
acolo unde mereu începe totul

poate face parte din fericire
anticiparea ei continuă
și neliniștea e necesară
pentru a auzi chemarea tăcerii

poate că rostul se întâlnește
în fuga printre atâtea și atâtea lucruri,
unele potrivite să fie călcate,
altele numai bune de sărit

îmi rămâne să găsesc de fiecare dată curajul să fug
ca să fiu peste tot acasă