îi crește între genunchi veșnicia
o amintire vie
a nopților petrecute la căpătâi
își colorează fața în cenușiu
să poată căra după sine umbra
ca un petec de culoare
pe care viața i-o refuză
dincolo de perete
trasează cu înfrigurare
urmele pregătite
cu sângele uscat al sorții
depuse ofrandă în sicriul
ce-l duce pe umeri
nu speră la cuvânt
așteaptă să-și
sporească zestrea de ecouri muribunde