niciodată nu am știut să răspund la întrebarea celor mari:
ce vrei să fii când o să crești mare?
mi se părea ceva inimaginabil acel mare
pentru că mare era norul ce mă urma ca un cățelandru
și trenul care manca jăratec ori de câte ori plecam la bunici
(aici am băgat o minciunică pentru că eu nu mai aveam bunici și nici amintiri)
dar trenul era mare și de fiecare dată ajungea sătul, dimineața când ceața își scutura fusta
ridicându-se dintre brazii singuratici și dintre șinele căzute fără suflare
din gară, cum ieșeai, își deschidea burta o hodoroagă antică
lumea îi spunea rată (mai mult a alint) ce ne inghițea pe nemestecate
după care tremurând din toate încheieturile și troncănind sec
își dădea duhul în fiecare stație și noi coboram la ultima
că acolo se ridica pădurea în picioare și o întorcea
mare era și pădurea de avea ea puterea să întoarcă rata
și apăsa și grumazul pârâului ce se strecura vai mama lui
dar și când se mânia de venea răscolind pământ și case și pădure
că-l vedeai cu gura plină de pământ, de leațuri, de rădăcini
dar eu nu mă vedeam nici mare ca pădurea
nici ca pârâul și nici măcar ca rata care ne căra fără să crâcnească
așa că întrebarea rămânea aninată într-un zâmbet de copil ce răscolea mormanul de cuvinte
în cautarea celui salvator
dar în sinea mea
gândeam că aș putea fii și cer și apă și foc
îmbrățișând pământul ce mă uimea de fiecare dată