a fost graba timpului speriat
poate doar episodul de panică anihilabil
cu afirmația care n-a mai venit
în liniștea devastatoare am pocnit
capace tocuri de ușă brichete buricele degetelor
ne-am exersat vocile vocația
de acoperire a vidului
ne-am cunoscut
imersați în mulțime
anodini atât de personalizați încercând
să supraviețuim pedepsei colective
stigmatului aruncat
odată cu încoronarea nopții
cu prăbușirea în sânge
avem amintiri comune știm sigur
am fost copaci și iubim cerul
am fost cer și iubim păsările
cântecul făcându-și loc printre aripi
am fost păsări și iubim oamenii
siluetele străvezindu-se să lase loc gândului
am fost oameni și așteptăm
după-amiezele nesfârșite de vară când atât de mult ne place
să vorbim muzical să executăm sentimente
dintr-un vârf de salcie din bărci dintr-o iluzie
sufletul nostru este același ca-n duminica ploioasă a Copilăriei
când timpul s-a oprit să ne facă părtași continuității
aveam degete minuscule o privire mărită
dincolo de geam prindeam
ipostazele ființei mature
dăm la o parte strat după strat găsim
aceleași degete aceeși privire mărită...
mi-am fost cu mine
ți-ai fost cu tine
ne-am fost cu noi...


**

psihologii au identificat în subconștient
jocul acela al păpușarului
niște euri subțiri atârnate în ațe
care se zbăteau se zbăteau
să se desprindă...


***

noi n-am vrut
chiar n-am vrut
să ne înrolăm
noi povesteam doar povesteam
atât de mult ne complăceam în poveste...