uitare de senin e-n văi de frică
chiar și natura cea umană plumb e
și neființa a-nvățat să umble
și praful îngrozirii îl ridică.

cuvântul mort a noastre piepturi umple,
un rigă subjugat, în zori ce-abdică
în apa vremii zarea de ne-o strică
și-ncețoșat e în iviri de umbre.

murirea a cuprins tot teritoriul,
sub slavă soarele e-n tine tern
un brici de raze reci aduce-n stern
și-n frunza mică-n verde crematoriul.

dar în lumina ce-am păstrat-o ție
se văd mirări ce nasc vinovăție...