era o fericire înspăimântată în noi
ca în fața strălucirii - oarbă de sine însăși -
a scânteilor care țâșnesc foarte sus
dintr-un foc mare
când lemnele se mistuie și își aruncă
esențele în aer.

"la acest foc să ne încălzim depărtarea"
parcă ai spus
deși nu mai știu
era tăcere sau altceva ce semăna cu tăcerea.
"cine l-a aprins?"
parcă am spus
și m-am așezat foarte aproape

iar tu ai luat scânteile
le-ai aruncat de jur împrejurul tâmplelor
și m-ai privit
luminată
de acea fericire înspăimântată
firească.