30 iulie este ziua în care ai murit,
Zi în care inima mi s-a topit.
Cu părere de rău îți spun, tată,
Că inima mea nu e fără de pată.
Simt cum se întunecă încet
Și nici măcar nu pot să scot un urlet.
Mă doare inima și sufletul,
Că ai părăsit pământul,
Dar știu că te voi regăsi
Și tot ce s-a întâmplat îți voi povesti.

Primele luni au fost o nebunie,
Au fost o pură agonie.
Ne-am certat soră cu soră,
Și am creat o mare horă.
A fost un suflu rece tare,
Nu recunoșteam că ne doare,
C-ai plecat și ne-ai lăsat,
Și în lacrimi sufletul l-am scăldat.

Bunicul a murit,
După cinci luni în care s-a chinuit.
În același an în care tu ai pătimit
Și al tău corp l-ai părăsit.
A fost înainte de Sărbători,
De Crăciun și Revelion.
Ne-am făcut că zâmbim
Ca tristețea s-o zdrobim,
Dar a trecut și anul,
Și moartea a dat iar cu banul.
Nașul meu, unchiul tău, a murit,
După tine a venit.

Rude de ale tale au venit,
Și cu ele ne-am cinstit.
Toți te plâng că ai fost breaz,
Dar mintea nu-mi dă răgaz.
Unde au fost ele până acum,
Și de ce ne apar în drum,
Acum când am crescut,
Și gândurile singură mi le ascut.
Sfaturi și idei îmi aruncă,
De parcă au vreun drept să-mi dea poruncă.
Mi se par lipsiți de suflet,
Fiecare aruncă câte un cuget.
Sunt străini, nu îi cunosc,
Chiar dacă același sânge-l moștenesc.

Un bărbat am respectat,
Cel care la suflet mi-a intrat.
Tu ai fost, tată! Cel ce mi-ai arătat
Că a fi diferit nu e ciudat.
Îți mulțumesc că m-ai învățat,
Cum să mă port civilizat.
Recunosc este foarte greu,
Să umblu cu dureri în sufletul meu.
Dar îmi amintesc felul tău
De a mă încuraja mereu.
Și astfel n-ai murit,
Deoarece în suflet te-am sădit.

Te-am sădit cu bune, dar și rele,
Nu ai scăpat de certurile mele.
Ne vom regăsi și te voi albi,
Multe întrebări îți voi șopti,
Și un singur gând aș vrea să îți spun,
Ai fost singurul care m-a influențat pe drum!