puțini își dau seama
de responsabilitatea ce apasă
pe umerii unui poet visător.
dincolo de cuvinte
sunt crustaceele roz ce se-nfruptă
din gratitudinea zborului disperat al flamingilor
o lumină boreală
urmele mai vechi
ale unui gheizer sfărâmat
ce s-așteaptă ca lumea
să beneficieze de o comunicare
astrală.

în sufletul unui poet visător
e loc destul
chiar dacă ține-n piept
tăcut
un văl omnipotent de adevăr
și o fereastră deschisă
șlefuită cu adânci senectuți
și veșnicii de o iarnă
promisă.

din câte am înțeles
numărând de la unu la invers
privirea lui e mai intensă decât a oricărei galaxii
cum spunea bunul meu tată.
stă la masă flămând
se-mbată cu roze de vânt
te rog să-l scuzi
că are nevoie de somn câteodată.

mi-am adus aminte că m-a invitat
la cina de taină a cailor înaripați
am răspuns: "am aripile verzi
și potcoavele bătute în cuie"
"atunci, vino oricum" - m-a îndemnat
"și cel roib are frâie"