Sătul ca toate să intre buzna în el, să lase în urmă doar umbre zvâcnind, omul nostru și-a dat moartea pe un aparat foto.

Cu ochii strâns închiși, bătea neobosit străzile, în timp ce obiectivul deschis înghițea totul în jur. Clic! Clic! Seara, când se întorcea acasă, developa nerăbdător pozele, le înșira pe pereți și privea. Privea fascinat viața prin ferestrele de hârtie lucioasă, dăruindu-se doar lui. Își plimba ușor degetele peste pielea ei orbitoare, care îi vorbea în limba orbilor. Uneori, decupa o femeie frumoasă, o așeza lângă un bărbat singur și așa se năștea o dragoste. Zi după zi, omul fotografia, lumea de afară se micșora, zidul înăuntru creștea. Straturi, straturi de poze umpleau camera, până i s-au lipit de trup, dureros. Atunci, zâmbind împăcat, omul a ieșit din aparatul foto și și-a făcut un selfie.