Bine-ați rămas în sala noastră mică,
concetățeni de arte mari seduși,
vă mulțumim că ne-ați ales când, cică
în sala mare-s „Cei trei purceluși”.

Lansat-am azi revista noastră,-n fine,
un număr șaișopt foarte bogat -
noi am fi vrut la numărul ce vine,
dar nu știm cum s-ar fi interpretat.

Ar fi putut să fie o-ncântare -
poeți cu haz și-o groază de talent,
vulcani activi cu versuri sclipitoare,
satirici grei, cu spirit corpolent.

De pildă, din Humor, prea-talentatu’
maestru al umorului, Sorin
ar fi venit din plin, de-acceleratu’,
nu-ntârzia cu-o oră mai puțin.

Ar fi adus cu el folkiștii-n floare,
cu voci de tunet, gâturi de granit,
sculptate-n vin ca munții de izvoare,
privighetori cu trilul nesfârșit.

Vajoga Vili, magul, pe-o baghetă,
cu versu-n vânt, s-ar fi întruchipat,
dar l-a răpus o… fără etichetă,
rebelă gripă-n nu știu care pat.

Jean Toderașcu, doldora de poante,
v-ar fi sedus cu versurile lui,
de n-ar fi fost răpit de trei bacante,
și dispărut pe-aproape de Vaslui.

Frențescu, șugubățul cel ferice,
v-ar fi-ncântat cu stilul lui subtil,
de n-ar fi stat să mai citească Nietzche,
de pe-un afiș, în piață la Chiril.

Arbitrul eleganței, chiar, Petrone,
ar fi făcut spectacol eclatant,
dar se-antrenează, printre primadone,
pentr-un concurs de mega-ceai dansant.

Și noi, de-aici, am fi putut mai bine
să scriem, să cântăm, să vă… acum
de pildă eu, din versurile-mi fine
v-aș fi putut citi înc-un volum.

Maestrul DIG ar fi putut, o droaie
să vă interpreteze, magistral -
un monolog din Hamlet, fără foaie,
precum și Richard Leu’, fără cal.

Ichim ar fi putut să vă recite
și o balanță-n iambul săltăreț,
iar Peiu, un atlas cu nesfârșite
călătorii prin margini de județ.

Și-Orșivschi Cătălina, bunăoară,
ar fi putut citi un convolut
de versuri trăsnet, dacă de cu seară
nu l-ar cam fi, în geanta ei, pierdut.

Rodean Rodica, însăși, printre rânduri
ar fi putut să zică de deochi
celor pozați dormind sau stând pe gânduri
și leșinați de blitz-ul ei în ochi.

Boboc ar fi putut să dea cu zaru’
din punctele primite pe talon
și-n dans, cu doamna doamnelor, Scorțaru,
să facă tumbe-n aere, sincron.

Nici nu mai spun de harnicul Olaru,
ce-ar fi putut aici, la Ateneu,
pe toți cei strânși în sală, cu tot haru’,
să-i prea binedispună în careu.

V-ar fi făcut să râdeți chiar și Bratu,
făr’ să vă bată nici măcar cu-un crin,
de-ar fi citit mai multișor, băiatu’,
din altul, iar din el mult mai puțin.

Cred c-ar fi fost să fie-o feerie,
de-ar fi cântat doar Lungu,-n lung și-n lat,
iar noi, cei de pe scenă, sine die
fără de vorbă, l-am fi ascultat.

Ce-a fost, a fost… că, oarecum, nici mie
nu mi-a plăcut, vă rog să ne scuzați,
dar pentru tot ce-ar fi putut să fie
eu cred c-ar trebui s-aplaudați!

...

Ba,-n schimbul prea-posibilei tratații,
n-aș refuza-ndelungile ovații!

...

Și zău, nici nu discut, să vină toate
chemările la rampă repetate!

...

Degeaba strig, pot și să dau cu tunu'...
Cum? N-a rămas în sală chiar niciunu'?


* declarația (imaginară) a lui Adrian Grăjdeanu**, către poporul spectator, la finalul spectacolului susținut de Cenaclul Academia Liberă Veche Păstorel, la sala mică a Ateneului Iași, cu ocazia lansării revistei Scârț, nr. 68
** redactorul șef al revistei Scârț, moderatorul spectacolului