Zeus se prefăcuse din culpă,
din orgie,
din nisip,
într-un tren restanțier ce transporta
chirpici într-un
mod pe care doar furnicile
îl puteau vârî în placente,
levitând de nicăieri și
aristotelic spre
o piramidă
postmodernistă aflată în
durerile
facerii,
așa cum poetul mereu nenăscut
utilizează mareele de pe
cer pe post de acordeoane
ori
ne mânuiește haotic arterele
ca să ne încadrăm frumușel
în legendă.

Noi încă sufeream de
boala icoanelor uitate în
înjurătura de alaltăieri,
socotind că oamenii ar trebui
să se hrănească doar cu nisipul
lăsat în clepsidrele aruncate de
un Ulise stagiar în magazinele de
dinaintea nașterii noastre, pe
care nici nu o mai puteam
simți precum în calendarele
egiptene.

Zeul te dorea, orbea arhive
strânse-n lumănare pentru a simți puțin
sânge de la tine, blatul de la tortul tău
se cocea în Stromboli zi și noapte,
dar, precum o cale de mijloc,
ție numai la argintul viu rămas în urma
lui îți stătea gândul și mă sileai și pe
mine să mă înfrupt din acest pom ce
se grava pe uliță.

Și atunci doar oamenii nu ne mai
numeam; când șușoteam între noi,
pescărușii ne turnau lei topiți între
silabe, înălțându-ne între aburi ce
se desenau în alb sau negru și silindu-ne
să ne autopsiem când ne întrebam ce
vreme ne mai
bronzează degetele,
tăcând ca la comandă după
nu mai puțin de șapte secunde.

Iar trenul se bucura că până și
falangele din molid pier într-o zi,
până și oasele de dinozaur vor
lua mită pestriță din omenire,
constatând surd cum toți și toate
îngrașă Universul
cu niște fotoni originali și
fierți.