încremenit în mrejele unui fior lăuntric, gândul
îmi dă senzația că rătăcesc peste prezent ca într-un deja-vu spontan
încerc să-mi șterg urmele tălpilor care au rămas ca o trenă
până la cele ale fătului cu care am lovit pântecele matern
și să-mi extrag rădăcinile din viețile altora ca să le resădesc
într-un alt loc mănos cu iarbă verde înaltă
însă temerile mele se leagă de faptul că viața nu este reciclabilă
și rătăcirea să-mi fie de neiertat
de aceea mi se întâmplă de multe ori să evadez
ca un fugar ce încearcă absent să scape de bănuiala
că tot ce se-ntâmplă se desfășoară și fără să fie nevoie de mine
și că atunci când mi se pare că sunt absent de fapt iau parte fără să vreau
la ziua de azi, într-un ieri care nu a mai fost,
într-un mâine care va veni întotdeauna ca un deja-vu spontan