tot mai rar deschid uși în mine
în camera dinspre miază-noapte
amintirile dorm ghemuite prin colțuri,
le acoperă uitarea ca o iederă otrăvitoare ivită pe neașteptate
printre crăpăturile zidurilor
lumina le mângâie cu degete de fum
trezind în praful podelei istoria unor povești
despre care abia îmi mai amintesc

uite, armura pe care ai uitat-o la mine
în singura noapte de dragoste pe care nu am trăit-o,
încă mai are mirosul tău
și o rană pe care n-am știut cum să o vindec,
balansoarul din fața ferestrei a legănat umbrele
tuturor penelopelor din mine
uneori mă așez doar pentru a-mi aminti
cât de mult le-am urât speranța
cu care te-au tot așteptat,
stăruința cu care te-au chemat înapoi
împletind drumul spre casă în cămăși nesfârșite
pe care n-aveai să le porți
pentru că n-aveai sa afli niciodată
despre această trudă

clepsidra în care ți-am ascuns
războaiele de 100 de ani ce-ți rămăseseră de dus,
ziua aceea în care mi-ai sărutat umbra în semn de rămas bun
și ea te-a urmat credincioasă,
au fluturat steagurile ce-ți vesteau victoriile
și mersul mai departe,
tot mai departe de oameni, de viață
cu fiecare pas nisipul năștea în clepsidră o altă clepsidră
timpul un alt timp,
așteptarea o altă așteptare,
tăcerea o nouă tăcere
mult mai chinuitoare și mai grea

caseta cu fluturii miopi ce și-au ars aripile
în încercarea de a citi mult prea de-aproape
de inima pe care-am scris cândva
mistuire iminentă la atingere
aurele îngerilor care au ales să devină oameni
scoicile în care am ascuns glasul mărilor
pe care le-ai văzut doar prin ochii mei
dorul care bântuie desculț așteptând scrisori ce n-au să vină
pentru că realitatea care ne îmbrățișa visul
într-o rezonanță ciudat de tandră
nu mai există

tot mai rar deschid uși în mine

muzeul de amintiri ascunde iluzia
unei zile în care ți-a fost ursit să ai
tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte
și tu ai crezut