El își frânge degetele pe canapeaua ei mov,
așteaptă să-i vină rândul ori deznodământul
și nu se întâmpla nimic în camera alăturată,
mai mult, totul dospește într-o tăcere stranie
iar orașul pare că amețit doarme.

Ea apare întodeauna c-un zâmbet în colțul gurii
și se face că nu-l vede,
de fapt nici nu l-a văzut, absorbită de grabă
s-a șters de cuvintele din poeme,
își gândea ziua de fericire cu voce suavă,

așeza gândurile fiecare la locul potrivit
și dintr-o dată a ieși și i-a spus
azi sunt prea obosită pentru tine,
poate mâine...

De atunci canapelele mov îl indispun
și fete ca ea n-a mai întâlnit.