Tot mai des mângâi scoarța copacilor,
Obrazul vremii,
ÃŽmi sunt dragi pietrele reci de pe drum,
Cerul care a căzut uneori peste mine,
Pământul care s-a deschis și m-a înghițit,
De-atâtea ori,
Stâncile acestea care mi-au stat în cale,
Care mă împiedică mereu
Să escaladez o existență abruptă,
Cărarea înfrigurată
sinuasă şi ruptă
Mângâi fina mătase a ierbii,
Florile de câmp,
Macii de pe rochia ta purtată
Acest drag anotimp

Iubesc tăcerea țărânii,
Țărâna care mă împresoară,
Care tace când eu îi vorbesc
Din ce în ce mai des,
Care tace când o îmbrățișez,
Și îmi curge din pumni
Ca dintr-o clepsidră
Ca dintr-o vioară