moartea
gustul ăsta coclit lăsat cu gol la stomac
într-o primăvară veșnică în nesosirea ei

atâtea tramvaie bete/ oameni deraind pe șine
în fața unui „ei înșiși” pierdut

batista mea parfumată – odiseea unei fetițe
multă vreme iluzionându-se că viața este
doar flori... bunăoară narcisa asta... bunăoară cercul sidefat
nicicând intrat în aria de coliziune cu absențele

și cine mai cunoaște limba de dinainte de Babel
toată înrâurirea de sentimente aducătoare de cuvinte clarvăzătoare
purificându-ți apele eului așa de introvertit



om și copac/ copac și sânge
întârziatul nominal cu spatele
la un drum deschizându-se
direct în primăvară