„În săli de marmură sclipind
Sau în noroi de aș muri,
ÃŽmi e la fel. Ce-ar mai conta?
Oricum ar fi, e moartea mea,
Tăcută mă va-nvălui
Și tot ce-a fost s-ar nărui,
Și cuceriri vijelioase,
Și vise nobile, frumoase,
Iubiri în cuib de catifea,
Pe nimeni n-ar mai desfăta
Și nimeni nu s-ar veseli,
Sărutul ei când l-aș primi.

E moartea mea o masă-ntinsă,
ÃŽn luxul unui viu banchet,
Cu trufandale berechet
Și lumânări, flori de-amarante,
Pocale duse de bacante,
Într-o tăcere mormântală,
Căci sala balului e goală,
Intrarea fiindu-le lăsată
Doar celor ce n-au suferit vreodată.“