La inceput iubirea-i pictură de cavernă,
un pețiol scăldat în albele-i petale
ce răsplătește dragostea maternă,
a micului vlăstar venit să salte-n cale.

Aleargă la colega jocului din grădiniță,
cu obrăjori îmbujorați și galbene cosițe
ce știe să danseze, să cânte și recită
despre păpuși, pisoi, seringi și luminițe.

Mai târzior, alegerile-s multe, visătoare,
cu defilări rapide și foarte schimbătoare,
ochii sunt juriul, iar semnul de-ntrebare
plutește în penumbre - vremea-i de cercetare.

O, ce-ncântare! e mare granița dintre culori,
constată simțul buimăcit de hibernare,
gargara vocii schimbătoare-i dă fiori
și șovăiri împachetate în tremur de picioare.

Începe să adune vulcanul, pe rute ocolite,
se strâng în cârduri mânjii, dornci de hârjoană.
Cu grație-n mișcari și corpuri oțelite,
înșfacă-n viață cuvenitul, nu cazătoare poamă.

Nu știu de neputință, n-acceptă ce-i firesc,
iar mintea lor rebelă scornește noutăți
ce zdruncină gândirea și moda o-nnoiesc
cum le dictează pofta sau ochii lor, acum, isteți.

Da, ce tablou! Culori? Mai știi, arată bine,
e-n stilul aruncat, în tremurul de mână
ce scutură chitara, electric, să țipe către tine,
să dai vigoare vieții, iubirii o nouă mină.

O veșnică învălmășeală e-n codul de culori
așa e tinerețea, în formă reunită
vrea nefăcutul lumii și veșnice furori,
nu cade în răgaz, nu vrea să fie zugrăvită.

La margini, clocotul iubirii e tare domol,
chimii nedeslușite sudează armonii,
continuul omenirii, al vieții suprem rol,
stinge văpăi, ocolește neîntemeiate nebunii.

Cumpătarea e culoarea locului tihnit,
dorește conservarea lucrului valoros,
acum iubirea este largă, în jur s-a răspândit
să-nconjure maturii cu tot ce-i de folos.

Pendulul timpului în piept ... mai bate,
drumul iubirii alunecă-n rambleu,
deșertul nopților de gheață soarbe
nuanțe întunecate din searbăd curcubeu.