multă vreme am fost prizoniera unghiului trist
iar această bucurie
m-a întors cumva pe dos
masa mea de scris e prea netedă scaunul prea înalt
și scrumiera prea plină

când un soare străin îmi vinde lumină
și lunile celor o mie și una de nopți te țin în mine
cu magneți
și sângele tău purpuriu curge
prin mine ca și cum ar străbate calea lactee

deși nu exiști și tot ce am e o vedere din culise
ca scena aceea de la țară
în care am văzut prima oară cum se taie porcul
și urletul lui desființa o țară
orice soi de credință sau de sens

porc despre care tata zice și acum că a avut
o depresie și trecutul oricum trebuie înmormântat
mâncat digerat sau dat la poezie