Odată şi odată tot
ajunge deasupra
creÅŸtetului nostru
vulturul acela ale cărui
organe n-a reuÅŸit nimeni
să le transforme în cana sa
de ceai ori să facă din ele
coperta de din dos a
Enciclopediei lucrurilor
care sunt rostite
îngrijorător de sângeros
în toate minutele.

Şi fiecare încercăm să
aruncăm în el cu tot ceea
ce avem mai aerian la îndemână:
nasturii de la haină, bancnotele
care ni s-au rupt de plictiseală în
buzunar, pantofii ce nu se
mai intersectează cu pupilele
noastre din ulei,
pielea de pe banchetele din
spate, urechile
motanilor.

Lista completă nu se trece
în istorie, savanţii nu vor
ca modestia să curgă
precum ploaia din
măduva caloriferelor,
ce pare uneori mult
prea universală,

sperând şi dânşii, precum
noi toţi, că urmaşii noştri
vor arunca vulturului ÅŸi propria
piele de pe degete, împreună cu
muşchii de lângă coloană,
că vor lua cu suliţa sânge din
ficatul lor şi îi vor aduce păsării
laptele ei preferat,
iar la urmă vor realiza confuzia
necesară între tendoanele acestora
şi copacii pe care vulturul îi contemplă
de multe ori cam grăbit.

Chiar dacă se vor obliga şi ei înşişi
să se caute în buzunare
după mărunţiş...