Probabil și tu, maestre, știi cum e
când ea îți înșiră nimicul cotidian la picioare
iar tu aprobi dând din cap cu gândul în altă parte.

Așa făcuse acum două seri – circula prin mine și vorbea,
din clarobscurul unei coaste sau poate din vârful piciorului,
până când apăruseră stelele,
iar eu, cât a tras un fum de țigară, chiar i-am spus:
“În timp ce vorbeai tu, au apărut stelele.”

“Ce spuneai?” (zise, suflându-mi fumul în ochi și în gură,
continuând să ignore praful stelar de pe buze și de pe țigară,
scuturându-l cu o ușoară insolență la coșul discursului.)

Și a continuat să vorbească, iar eu să dau din cap,
urmărind mișcarea stelară, fină ca a limbilor de ceasornic,
până când, deodată, cele două limbi, a ei și a cerului,
au început să se atingă, să aibă locuri comune, să se lege precum
firul de lână al bunicii, din fire mai subțiri, de culori diferite.

Ți s-a întâmplat și ție aceasta, maestre? Să simți, la propriu,
această muzică trecându-ți prin degete?
Aceeași sincronie a fenomenelor, ca atunci când spui: “ești de neuitat”,
iar ea se uită prin tine, căutând să te vadă sau poate să te mănânce de viu.

În fine, acum nu pot decât să-ți mărturisesc, ție și surorilor noastre,
că visai cerul ca un manuscris de piele, cu pistrui,
pe care degetele mele citesc, speriate, aici o stea, dincolo alta...