Urcăm cu toții-n sine, din afară,
e vremea-n care-adâncul cel presus,
pe crucile plămânilor de ceară,
mai ține-n cuie câte un Isus.

Și-n orice cânt, un vers o să ne doară
și-n orice vers, doar cântece de dus
or fi de-acum, precum odinioară
baladele ce nici nu s-au mai spus.

Cum n-a mai fost, e iarăși primăvară,
pe vestitori, priveghiul i-a răpus
și-n fiecare, inima polară
se zbate întru ultim reprodus.

Închiși fiind, mi-e teamă de-un blestem,
că Va-nvia, iar noi n-o să-L vedem...