Sunt copil al nimănui uitat de oameni și de soartă.
Am mers până la margine de câmp,  temându-mă de moarte.
Ah mamă, doare și eu plâng, căutând crucile vânjoase!
Sunt copil al nimănui și am râs când ei m-au aruncat în plasă.
Trist, dar adevărat calvar din viață...
Zgomot de tremură Carpații și un sunet al ultimului drum,
Când din ceruri s-au ivit înaripații.
-Să plâng, izbită de ale voastre brațe?
De gât mi s-au întins țepoase ațe,
Iar sângele dispare, lasând urme de mătase.
Liniște, tăcere și un chin
Al omului înfipt în coase
Ce se roagă la îngerul pustiu
Din adâncul inimilor noastre.
Am rămas copil al nimănui
Îngropat în carne și în oase
În numele păcatele jegoase.
Închid ochii și aud cum cântă-ncet salcâmii.
-Ești copil al nimănui lovit de moarte și de viață...