În atmosfera de la Saint-Germain-des-Prés a existențialismului,
Henri, un motan stoic, citește ziarul. Doar pagina cuprinsului.
Cafea. Mașinile zbârnâie, lumea fierbe, e bucuroasă că există,
Vegheată de ierarhii angelice de pe clădirile din jur. Utopistă.
Comandă „Un mănunchi de sparanghel”. Îi amintește de Manet.
1880 an frumos. Merge des să revadă pictura la Musée d'Orsay.
Templul intelectualității pariziene, supus unui ritm interior, oftă,
Privind strada, cu rezultatul acestui travaliu conștient se delectă.
Discutând cu o roșie, o zebră își face unghiile la masa de lângă,
Pe trotuar, o suricată se ceartă cu iubitul. Ea vorbește, el ascultă.
În cafenea circulă informații și opinii, cafeaua e agent patogen;
Ii amintește de „Lumea de ieri” a lui Zweig; ce spirit, ce prieten!
O dimineață dulce, parfum de Șiraz, e ritmul etern al devenirii:
Artă, libertate, cărți, tablouri, muzică, care-i prețul desăvârșirii?
Dar lumea părea venită din cursul de-Anormalii al lui Foucault:
Erostratims, bovarism și donjuanism. Ce-i scăpa? Oftă din nou.
Răspunsul e-n „Sparanghelul lui Manet”. Să trăiești este o artă.
Ce cauți e deja în tine- vezi cu ochii spiritului- nu ține de soartă!
„Lucrurile de care mă tem, nu au nimic bun sau rău în ele”, zise,
Ci doar mintea mea e afectată de ele. Și pe ziar, Henri, scrise:
„Patati, patata...Ascultă-ți inima. Nu fi mecanic, fii autentic, ok?
Vinde deșteptăciune și cumpără mirare”. Se duse la Musée d'Orsay.