(daca nu îl știți deja destul de bine, citiți înainte Luceafărul lui Eminescu pentru a înțelege mai ușor rostul următoarelor versuri)

Și clipe ce-ncepeau mereu…
Mereu i-au petrecut.
Erau feriți de ce e greu
Și de necunoscut.

Chiar nici destinul schimbător
Părea că nu îi lasă;
Căci el - viclean cutezător,
Iar ea era frumoasă.

Din îmbătarea de amor
A nopților de vară,
Apare-ncet câte un nor
Și-ncet încet coboară.

Căldura verii a pierit
Iar toamna ce urmează,
Lumina de la asfințit
Pe codrii o așează.

La geam ea nu mai sta
Pe el să îl privească,
Luceafărul cum lumina
Și raza să-i vorbească.

Dar Cătălin cel guraliv
Și îndrăzneț cu ochii,
Ca un copil obișnuit
Privea la alte rochii.

A venit și vremea când,
Cum soarele se lasă,
El a lăsat-o așteptând…
Singură în casă.

Iubirea ce-a promis dintâi
De Cătălin e dusă.
De vorbe fără căpătâi
Ea a rămas răpusă.

În coate-și razimă acum
Suspinul între tâmple,
Amarul își croiește drum
Și sufletul îi umple.

Pasul și-l îndreaptă iar
La vechea ei fereastră,
In sus, pe cer, cu gândul doar
Luceafăr să zărească.

Dar sus doar norii se roteau,
Și-i învârteau privirea,
În umbra lor îi abăteau
Amarul și mâhnirea.

Vorbea, privind în gol,
Oftând de la fereastră,
Îi spune că ar vrea din nou
Lumina să-i unească.

Apoi încet în pat sa-ntins
Privind înspre oglindă,
Sperând sa îi apară-n vis,
Din raze s-o cuprindă.

"Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă și în gând
Și viața-mi luminează!"

El asculta de după nori
Tăcut, a ei chemare,
Nu-ncearcă a se aprinde
Și nici în jos să zboare.

Nepieritoare-i soarta lui,
Iar de-ar fi s-o împartă,
Nu ar mai da-o nimănui
Din cer să se despartă.

Nici din adânc și nici din zări
Nimic nu mai rotește,
Iar din a haosului vai
Nimic nu se ivește.

Trecu o zi, trecură trei
La geam ea noaptea vine
Și vede cum deasupra ei
Se sting lumini senine.

Privirea ei îl căuta,
O rază să-i revadă,
Dar cerul nori îi aducea
Să-i cearnă în zăpadă.

"Cobori în jos, luceafăr blând
Să te mai văd o dată!
Îmi este chipul tău în gând
Și-n inima mea toată.

Eram neștiutoare-atunci
Și nu putem pricepe
Scântei din ochii tai adânci
Sau rosturi înțelepte.

Vrăjită-am fost de Cătălin,
De vorbe-i ușoare;
Un paj ce îmi spunea umil
Cuvinte-nșelătoare. "

Dar el în taină asculta,
Tăcut, a ei chemare
Nu-ncearcă a se arăta
Și nici să se coboare.

Fereastra negrului castel
Acum e toată albă.
Căzută-ncet de sus din cer
Stârnind a iernii salbă.

Pe după nori o strălucire
Și ani de mii de clipe,
ÃŽi trec cu toate-ntr-o sclipire
Croită din aripe.

Sunt nori și umbre dedesupt,
Deasupra-i cer de stele -
Lumini, de jos - de nevăzut,
Îl poartă printre ele.

Luceafărul ajunge iar
La vremuri de-nceput.
ÃŽn locul unde nu-i hotar,
Nici rost de cunoscut.

Acolo, în zadar,
Mâhnirea își aruncă;
Din negură se-ntoarce iar,
Mai grea și mai adâncă.

- "Hyperion, lumina ta
E crai intre lumine.
De ce îți vine a pleca
Și te-ntorci la mine? "

"Vreau să îndrept greșeala
Și dorul de iubire,
Să scap de năuceala
Ce-i doar închipuire.

Ascunde-o de a mea privire,
Din minte să-mi dispară,
AÈ™ vrea sa n-o mai pot vedea,
De ochi-i mă separă.

Voințele-omenești,
În lume le alungă…
Iar glasul ei lumesc
Să nu mă mai ajungă. "

"Hyperion, a ta dorință
Nu-i nouă pentru mine.
Venit-au și-alți să plângă
Dorinți ce nu pot ține.

Nu pot să pierd iubirea
Din locul unde nu-i.
De se arată-nchipuirea,
Nu-i loc de căpătâi.

Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre locul tău din cer
Și-acolo tu așteaptă
Cuvântul ce-ți ofer. "

ÃŽn locul ce i-a fost menit
Hyperion se-ntoarse,
Din cerul cel nemărginit
Lumina și-o revarsă.

Trecu o zi, trecură trei
Și primăvara vine.
Iar din senin, deasupra ei,
Nășteau lumini senine.

Sclipiri în apă tremurau,
Se aprindeau mai tare,
Se strecurau fulgerător
Și năvăleau din mare;

Iar apa ce o adunau
În cercuri se rotește,
Și din adâncuri ridicau,
Un falnic val ce crește…

Lovește țărmul zdrobitor
Și îl strivește-n maluri,
În urma lui, hăulitor,
Răsar într-una valuri.

În aer se aprind văpăi
De umplu lumea-ntreagă,
Și din a haosului văi
Prăpădul se încheagă.

Se-nalță ape către cer,
Acoperă pământul…
Și munții tremură și pier,
Iar marea e mormântul...