Plin de ciorchini e socul; pașnic adastă Copilăria
În grota albastră. Pe poteca umblată
Mai foșnește uscată iarba sălbatică,
Stă ramura neclintită; murmurul frunzișului

Răsună odată cu pîrîul albastru pe stînci.
Blajin e cîntecul mierlei. Un păstor
Tăcut pășește după soarele rostogolit peste colină.

O clipă albastră nu-i altceva decît un suflet.
În marginea pădurii se arată o jivină sfioasă și blîndă
În pămînt mai răsună bătrînul clopot un întunecat răstimp.

Pioasă cunoaștere a simțului în anul întunecat,
Răcoare și toamnă în odaia retrasă
Și sfințenia albastră răsună pe candelabru un pas mai departe.

Abia deslușit zornăie o fereastră deschisă; spre lacrimi
Privirea se-ndreaptă către dărîmate cimitire pe deal
Amintirea unei legende povestite; și totuși cîteodată se luminează sufletul,
Dacă omul voios se gîndește la primăvara aurită.