Îmi curăț rana asta
Și ea este mereu acolo ca un embrion care crește, crește

Îmi amintesc și azi cum mă uitam după trenul tău
Ca după un animal imens, fioros, care te-nghițise
Și cu care nu mă puteam pune
Un boa constrictor care te digera încontinuu
Și te amesteca cu lumea, cu bagajele
Iar eu totuși reușeam să te văd
Așa înghesuit, înfricoșat, din corpul tău
Numai un ochi mai vedeam
Speriat, ieșit din orbite

Zgomotul roților gâfâia un fel de greutate
Pe care nimeni nu mi-o putea ridica
Și era tot ce-mi rămăsese de pe urma ta

Pieptul meu pufăia, pufăia și el ca o groapă de gunoi

Mă tot întrebam de ce nu te-ai născut în același oraș cu mine
Și tot mai des trebuie să privesc aceaste șine
Care se unesc doar în mine și din care cu timpul ai început să faci parte
Este foarte dureros, nu poți lipi carne cu metal
Oricum, nu multora le iese

Și-ntr-o zi voi fi chiar așa, un capăt de linie
Iar mâinile bare de oțel care te vor aduce înapoi

Lacrimile care se scurg pe obraz și pe care nimeni nu le șterge
Intră înapoi în piele și-și reiau procesul infinit

Ei bine da, cine se luptă cu plecarea rămâne mereu pe drum
Pe acest drum încărunțit

În fiecare dimineață îmi curăț rana asta
Și ea este mereu acolo ca un embrion care crește, crește
Voi fi mama unei iubiri murdare de zăpadă