Riduri ce nu se rad

În trâmbițe sucite se-aude-un imn ceresc
Pe gropile din drum se-adună din zăpadă apa...
Sub stâncile de calcar se plimbă copii și cresc
De-oblăduirea noastră, parcurgând etapa...

Se-mpușcă norii în văzduh, sub cerul de cenușă
Iar apele învolburate ne îmbracă gleznele-n nămol
Și căutăm din disperare pe la alții câte-o ușă
De după care să putem privi mai liniștiți, domol...

Se-mpiedică aerul pieptănat pe crengi de brad
Ce-l scarmănă cu cetina precum țesala deasă!
Pe fețele oamenilor sunt riduri ce nu se rad
Iar sărăcia, greutățile, se zăresc în fund de plasă!

Eh, destul au plâns cerurile și-a aburit pământul!
Că-n suflet se duc luptele cu vitejii călări,
De tremură ursita, de se-nfioară mortul
La cum pășim bățoși, pe-ntunecatele cărări!