La marginea infinitului cer crepuscul,
Se mai zărește un colț de lumină,
Aproape că se lasă întunericul,
Iar luna, dintr-un moment în altul, stă să vină!
Casele își închid ochii rand pe rând,
Și protejează ființele ce le locuiesc,
Pe când ograda cu dihănii,
Așteaptă spirit îngeresc!
Luna stă martoră-n fiece seară,
Ea vede tot ce mișcă-n întuneric,
De ar avea gură să vorbească,
Lumea ar deveni un loc anemic!