Bat ca Orfeu, cu pumnii în Porțile Trecutului
și strig:
”Lasă-mă să-mi caut mama
și tatăl;
Dă-mi din oglinda lacului
chipul meu
cu pistrui;
Întoarce-mi diminețile de vară
fără sfărșit
și nopțile înalte cât eternitatea.
Îmi răscumpăr zâmbetele copilăriei cu lacrimi!”
Din lovituri răsună un ecou de cuvinte:
ca glasul orologiului din San Marco.
Plec mai bătrân pe drumul vieții,
deși știu că am să mă întorc.