Oasele nostre
mult umblătoare
se cred
păsări călătoare.
Se duc
şi se întorc
după Toamnă,
nu se mai satură
de cer
cu lună plină,
mireasă portocalie,
deopotrivă regină,
prinsă-n horă cu stele
pe muzici de ÅŸoapte,
adieri ÅŸi stropi.

Să tot îngropi
şi să dezgropi
zvâcniri,
priviri,
amintiri.

Până când,
poate vag amuzat,
poate doar plictisit,
sigur solitar,
MeÅŸterul Sticlar,
fabulează
şi le modelează
în clepsidre.
Prin care curg,
adunate,
urzite,
răsturnate,
asfinţite cupole
de lumină violacee,
laolaltă cu
mozaicuri suspendate,
de vânt tremurate.
Frunze-aripi,
ramuri-stoluri,
din
verde partizan,
galben stăruitor,
roÅŸu febril,
maroniu târziu
ÅŸi tot neamul lor
cel foÅŸnitor.

Ȋnaintăm aşa o vreme,
încrezători
în clepsidrele noastre
luminiscente,
până târziu,
până la Marginea
de
întuneric, tăcere şi frig
care,
într-o bună zi
ori
într-o noapte bună,
le transformă iar
în oase umblătoare,
gata pregătite
de interpretări
pe hârtie
în Cabinetul
de Ortopedie.