și pe la rame tablourile-s coapte
un dans, doar un dans să vezi cum pașii
sunt tot în deșert. vorbele-s deșarte.

avea bunică-mea un ac, și două pachete cu sare.
apoi avea o carpetă cu oi, un ciobănaș
un pic de răbdare, era tataie-n război
și plugul era ruginit.

număram oile de fiecare dată, adormeam.
stăteam lîngă tataie și-i mîngîiam glontele din piept.
era beat, îmi povestea din luptă
cum ramele aveau tablori, și viezurii țineau de cald.
în burtă.

i-au scos creierii la suprafață, nu și gîndurile.
cu patul de la pușcă. în ochi i se citea că se gîndea
la mamă-sa. îmi spunea bunicul că-n război
nu mai suntem noi amîndoi.

poate d-aia sunt singur. că nu ți-a păsat de luptă.
a rămas mai rău decît după război în urma ta.
pisica în călduri urlă a pustiu.
poate tu porți un fes fistichiu. e o alergie la lume

pe care o simte fiecare. și fiecare stea căzătoare
face ruptură de menisc atunci cînd împlinește o dorință.
poate de aceea ești nemiloasă. am aprins o lumînare
că a căzut curentul, iubirea.

am cîțiva lei și cu ei vreau să știu ce-i nefericirea.
îmi fac lumina cîrjă, întunericul scaun cu rotile,.
am furat ochii unui pește să mi-i pun să te văd ca prin apă.
s-au dus zilele noastre, vine încoace

ceva care cînd e zghiau e zghiau,
o cascadă zdrobitoare, să știm cu adevărat ce-i iubirea.