ce sfinte mi-s cuvintele tale
ca o spovedanie cu un pas pe luntre
nu pot pleca după ele
permisul mi-e suspendat într-un cui de tristeţe
în oglindă cerşesc filmul
în sala goală doar întunericul
mă acoperă ca un rămas bun
între două clipe, două riduri,
două cuvinte neterminate niciodată
de timp
de noi, de gândul acela
că ai murit din braţele mele
când n-ai mai crezut şoapta.